Acoperire până în fundul curţii

wifi1

Săptămâna trecută, cineva care e sculă pe-o basculă ce produce electronice şi electrocasnice, dorind să se transforme într-un izvor de la care să se adape românul însetat de tehnologie, ne-a explicat că nu de WC-uri în casă e nevoie în ţara asta, ci de tablete.
Auzindu-l, am fost tentat să pun aberantul enunţ pe seama unei rătăciri maladive, însă apoi, m-am gândit că băiatul are pe stoc oarece baxuri de tablete şi voia să scape de ele. Totodată, m-am mirat că n-a fost cooptat în guvernul tehnocrat (Na, că mi-a ieşit şi rima!). Are stofă.

Probabil că aş fi abandonat acest subiect în pustietatea uitării, dacă la sfârşitul săptămânii trecute, străbătând câteva sate din ţară, n-aş fi observat, pe la porţile unor case dărăpănate, cu WC-ul în fundul curţii (de-l puteai localiza numai cu luneta), adolescenţi ce prestau hipnotizaţi la smartphone şi tablete. Mi-am zis:
„- N-o fi ăla întreg la viziune, dar nici ăştia nu bunghesc dincolo de chat”.
Pare că între statul pe vine în fundul curţii, între patru scânduri, cu tableta fixată în podul palmei şi meditatul pe un „tron” instalat în baia din casă, prima opţiune e mai cu lipici. Dacă diferenţa dintre urban şi rural se face prin prisma budei din fundul curţii, apoi tableta vine să elimine discrepanţele şi să unească cele două spaţii, în acelaşi „like”. Pendulând între tradiţionalismul involuntar şi modernitatea copleşitoare, vreo patruzeci la sută dintre români sunt mai deprinşi cu atingerea touchscreen-ului, decât cu trasul apei după uşurare. Asta înseamnă că am plonjat direct în lumea tehnologizată, sărind peste alte lumi, cu robinet, chiuvetă, WC, rezervor pentru trasul apei, ş.a.m.d. E aceeaşi căţărare nefirească, în care se ignoră etape fireşti. Vrem să ajungem în penthouse-ul de la etajul zece, fără să parcurgem nivelurile de dedesubt.

O conversaţie pe chat purtată din WC-ul din curte, între două forţări abdominale, e imaginea ce defineşte, într-o bună măsură, starea societăţii româneşti.
Unii plătesc rate care-i împovărează, pentru maşini, cărora nu au bani să le facă plinul şi pe care le ţin în faţa blocului, doar-doar o crăpa vreun vecin de invidie. Vorba aia: „N-am bani, dar mă port.” Da, afirmaţia directoraşului de la compania producătoare de telefoane, tablete şi alte minunăţii ale tehnologiei pare desprinsă, la prima vedere, dintr-o lume absurdă. Am putea spune că ea are şi un conţinut cinic. Totuşi, aruncând o privire de ansamblu peste patrie, peste manifestările şi năzuinţele multor compatrioţi, vom ajunge la concluzia că respectiva declaraţie nu pare, ci este desprinsă dintr-un decor absurd. Este, ăsta e termenul potrivit. Prădător feroce, omul a simţit mirosul de sânge ce curge prin venele mentalităţii celor pe care şi-i doreşte muşterii. A exploatat o realitate anormală şi un apetit ancestral pentru plasarea carului înaintea boilor.

Vi-i amintiţi pe cei care, cu ani în urmă, îşi cumpărau telefoane scumpe, dar n-aveau bani să-şi încarce cartela? Îşi etalau, pe unde apucau, neputincioasele achiziţii, pentru a stârni admiraţie şi invidie în rândul comesenilor. Lucrurile nu s-au schimbat la nivelul fondului, adică în stabilirea priorităţilor, ci s-au modificat doar formele. Să ne trăiască haznalele, să crească lanurile de porumb înalte, să ne putem tupila în ele, iar peste toate să ne ţină bateria tabletei.

Aşa să ne ajute conexiunea wireless şi datele mobile!