Harnicii și drepții.

Chestii… socoteli…. cutare-una-alta…. 😛

Harnic

Da, oameni buni, se tot vorbeşte, în mediile umanisto-virtuale, de faptul că, dacă alegi să-ţi „dai” copilul la ora de religie, el automat, va ajunge un fel de inchizitor pravoslavnic, care nu va şti altceva decât rugăciuni şi acatiste.
Că va sta non-stop la coadă la moaşte şi icoane, nu va crede în Darwin, Stalin şi Che Guevara sau Liviu Mihaiu, va cita din Evanghelii şi Epistolele Sfântului Pavel atunci când nu te aştepţi şi mai ales, la alegeri, va vota cu Ponta (aşa a spus unul „ghe la Cluuuj” pe net despre mine când i-am luat apărarea, d.p.d.v. muzical, lui Tudor Gheorghe: „ăsta-i ortodox, a votat cu Ponta”). Pe scurt, va fi „îndoctrinat religios”.
Trec peste faptul că faza cu „îndoctrinarea” e o tâmpenie mai mare decât fosta Uniune Sovietică, deoarece dacă tu nu vrei să înghiţi ceva, nu te poate sili sau convinge nimeni să o faci.
Uite, generaţiei mele i s-a băgat pe gât, din grupa mică până în clasa a XII-a inclusiv, faptul că socialismul şi comunismul sunt cele mai mult ca prefecte orânduiri din istoria omenirii, că Partidul Comunist are grijă, că Tovarăşul Nicolae Ceauşescu erou între eroi, din plai de Olt, stejar de Scorniceşti, părinte drag şi erou al păcii şi de largă recunoaştere internaţională, are şi el grijă, că România e „pe cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres” datorită acelor „directivili” şi „indicaţilor preţioase”, că Tovarăşa Adi (de la Academician doctor inginer) Elena Ceauşescu, mamă bună şi savant de renume mondial, are şi ea grijă, că uteciştii de azi sunt comuniştii de mâine şi ai patriei brazi, că noi suntem brigadierii ce trec fluierând, dar tot cu urechea la Europa Liberă eram. Pe „Actualitatea românească” şi „Metronom”.
Şi tot bancuri politice spuneam (ca să aibă şi ciripitorii ce să ciripească unde era de ciripit). Şi tot i-am zburat de nu s-au văzut în 1989.
Deci nu.
Dar nu despre „spitale versus catedrale”, „opriţi finanţarea cultelor religioase” ori „şcoalanuebiserică” vreau să vorbesc. Şi nici despre cum poate Remus Cerne(a) sa fie o chestie umblătoare pe picioarele din spate, posibil contagioasă. Ci de o îndoctrinare care e trecută cu vederea şi are loc de foarte mult timp, sub ochii noştri.
Şi care nu are loc doar în şcoli, ci cam prin mai multe locuri.
Iar cine mişcă în front şi nu ia de bune aceste poveşti ce se preumblă ori prin manuale, ori prin cărţi, ori prin cursuri, ori pe la evenimente festiv-aniversare ori comemorative, e automat clasificat drept trădător de ţară, slugă a ungurilor, ruşilor şi evreimii mondiale, scuipător pe mormintele strămoşilor şi încă unul care vrea ca românii să nu ştie din ce neam glorios se trag ori ce strămoşi cu pedigree au avut.

Little white people that STOP you from doing the wrong

Ştim că aici a fost leagănul civilizaţiei cel puţin europene şi cel mult galactice.
Că paleolitic, … mezolitic, … eneolitic şi neolitic…, că Tărtăria,… că Gânditorul de la Hamangia,… că oraşe ale epocii de piatră,… că … etc.
Că virgulă continuitate de minimum milenii.
Să-mi explice atunci cineva, cum mama ei, o civilizaţie de agricultori, crescători de animale, olari şi sculptori de excepţie ne-membri ai Uniunii Artiştilor Plastici s-au transformat într-o naţie de brute războinice care s-au apucat din senin să forjeze săbii, să-şi tragă coifuri de fiţe, să ascută vârfuri de lănci şi de săgeţi şi să se apuce de hăcuit inamici în lupte inter-tribale.
Ştim, la fel, despre, nu-i aşa, daci. Ştim şi Adevărul despre daci, care e aşa adevăr de e mai logic să crezi în Făt-Frumos, Scufiţa Roşie, Baba Cloanţa Cotoroanţa ori Donald Răţoiul.
Dacii erau cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, erau avansaţi tehnic, material şi spiritual, iar contemporanii ori cădeau în cap de admiraţie, ori se ofticau a moarte. Mai ales romanii. Vorba cântecului zalmoxian „Romanii-mi poartă pică, da n-are valoarea mea”.
Deci ei, romanii, evident de ciudă pentru avansul tehnic şi spiritual al daco-geţilor, sătui de clima mediteraneeană şi dornici de temperaturi generatoare de disconfort termic, s-au gândit să-i cucerească pe daci, pentru că le făceau un fel de concurenţă neloială.
De fapt, romanii aveau două probleme cu dacii.
Prima era că închinătorii la Zalmoxis aveau aur, dar nu aveau hipsteri care să facă panaramă cum că „uniţi salvăm”. Dacă nu vă place ideea asta, avem alta. Dacii erau cam tâlhari şi prăduiau la sud de Dunăre. Ba cică primeau şi taxă de şmecher. Când nu mai pica taxa de şmecher din, să zicem, Moesia, pac, treceau Donarisul şi făceau prăpăd: jafuri, omoruri, incendii, tot tacâmul, de unde reiese şi că le cam plăcea asta. Şi culmea, pe teritoriul unui imperiu care i-a căpăcit pe alţii mai fiţoşi.
Adică: vecinii tăi cam sar gardul şi-ţi fură din grădină. Ba te mai iau şi la bătaie, îţi dau foc şi la garaj şi-ţi omoară câinele preferat. Tu ce faci ? Iei măsuri, nu ? Ori continui să le plăteşti taxa aia de protecţie, ori rupi tu pisica în două şi îi iei la ciomăgeală. Asta au făcut şi romanii: au luat măsuri.
Au trimis ceva expediţii de pedepsire, sau mai degrabă de tatonare în care, chiar dacă au fost iniţial învinşi, au învăţat cum să gestioneze viitorul conflict. Apoi au pornit cele două războaie, de la 101-102 şi 105-106, în care au fost victorioşi.
Deci dacii NU i-au bătut pe romani la 101-102. Dimpotrivă, Decebal a fost învins şi a fost silit să ceară o pace cam incomodă. S-a semnat şi un acord pe tema asta. Dar Decebal a încălcat acordul, şi a fost nevoie de războiul nr. 2, cel din 105-106, în care romanii i-au cam spulberat pe daci. Era logic aşa, deoarece tactica, armamentul şi logistica romană Erau. Nu spun cum, e de ajuns să spun că erau la ei iar la „adevăruldespredaci” nu. La daci nu erau, ei se bazau pe atacuri de gherilă care, ce-i drept, luau prin surprindere, făceau victime, aduceau chiar victorii locale, dar una e bătălia şi alta războiul. Războiul din 105-106 a fost IAR câştigat de romanii lui Traian.
Ceea ce nu se prea spune e că mulţi daci erau de partea romanilor, împotriva dacilor-daci.
Sarmizegetusa Regia nu a fost cucerită însă, pentru era ocupată de romani încă din 102.
Şi astfel, Dacia sălbatică şi incomodă a devenit o frumoasă Dacia Felix, provincie romană, cu olecuţă de civilizaţie: drumuri, oraşe, castre, apeducte, băi, villae, vici, pagi.Decebal cel harnic” a fost învins de „Traian cel Drept” pentru că pentru vatra lor amarnic, au dat cuatâţia duşmani piept, în acest caz dând piept unul cu celălalt. Decebal cel harnic s-a sinucis de teama de a fi luat prizonier, la Traian cel drept ajungând doar capul şi mâna dreaptă, plus foarte mulţi prizonieri, foarte multe trofee de război, plus un teritoriu bun de colonizat cu romani pentru că – virgulă – trebuia să fie continuitate.
Aşa s-a format poporul român.
Romanii colonizaţi – mai scrâşnind din dinţi, mai „ce să faci, asta e” – şi-au găsit femei dace. Copiii lor au fost o scurtă vreme daco-romani, apoi au devenit români get-beget.

(va urma: nu-mi pasa daca te-ai lamurit sau mai vrei, imi fac damblaua pana la capat)

Cu Zvonacii La Psihiatru

be-afraid-sam.

N-a trecut mult timp de când vorbeam despre temerile, legitime sau forţate, ale românului, despre dorinţa lui de a se uni cu nenorocirile planetei. Observam atunci că, dacă a fost cutremur în Indonezia, iute am pus-o şi noi de nişte scenarii apocaliptice.
Dacă a fost atac terorist la Charlie Hebdo, Sorina Matei şi alţii tremurau de frica unei posibile ameninţări teroriste.
Până şi cu Ebola ne-am făcut nişte gânduri, planuri, că, dac-o fi, dac-o păţi, dacă s-o abate molima şi prin Galaţii noştri.
Cum Ebola s-a lăsat la vatră, despre terorism se vorbeşte mai puţin (are şi Elena Udrea meritele ei), cutremurele sunt un subiect epuizat, sezonul de incendii şi inundaţii nici n-a fost scos la încălzire, aveam nevoie – nu-i aşa? – de o temă care să ne injecteze teama în suflet. Şi ce poate fi mai la îndemână, când dinspre Ucraina se aud împuşcături ? Asta era: vine războiul peste noi.
Dacă n-aveaţi niciun motiv de îngrijorare, dacă vecinii nu mai dau ziua cu bormasina si noaptea muzica la maxim, taxele s-au afişat şi v-au mai rămas ceva bani, în fine, dacă n-aveaţi pentru ce vă îngrozi, apelaţi la subiectul ăsta cu iminenţa războiului. Am auzit indivizi care, cu minuţiozitate de general cu stelele obţinute pe merit, explică planuri ce trădează o imaginaţie, pe cât de bogată, pe atât de bolnavă.
Dacă în Ucraina e război, musai va fi şi la noi: ne vor ataca ruşii, ungurii, poate şi bulgarii. E o conspiraţie mondială !
Şi uite-aşa, călare pe tancurile imaginaţiei bolnave şi preţiozităţii de mucava, zvonacii însămânţează minţile credule cu panică. Planuri care includ invazii terestre, aeriene, bombardamente, lupte la baionetă sunt şoptite de gonacii fricii, precum nişte dezvăluiri ale unor tainice proiecte malefice. Fumul gros al conspiraţiei se înalţă din capetele încinse de perpelirea scenaritei, lăsându-şi negreala asupra altor capete, pretabile unor similare stări febrile.
Într-adevăr, în lume nu domneşte armonia, dar a dormi cu frica băgată-n sân de hăbăuci care suferă de preţiozitate excesivă nu e tocmai soluţia sănătoasă pe care am putea s-o îmbrăţişăm. În plus, parcă eram piese importante în NATO, tovarăşi de cafteală cu Licuriciul licuricilor, ce mai, nişte mondiali care mârâiam la oricine, arătând cu încredere către vărul cel mare şi bine făcut. ăl mai tare-n brand din cartierul militar.
Azi, războaiele nu se mai poartă doar aşa cum le văzusem noi, în filmele cu Rambo şi Sergiu Nicolaescu, lucru pe care ar trebui să-l ştie inclusiv cucuvelele care bat toba războiului şi a mobilizării generale care ne paşte. Să fugim, oare, în munţi ? Să ne ascundem în pădurile – încă – netăiate de crăişorii defrişărilor ? Nu.
Mai bine să-i trimitem pe zvonaci la băi, la tratament psihiatric in codrul cu ozon şi să ne vedem de bucuriile şi belelele de zi cu zi.

soldiers-in-war

De Bine… De Rau ….

motto:
la bine putem să fim doar unici: la rău,vorba aia, nu-i aşa rău ca la alţii

Normal SibiuMari figuri suntem noi, sibienii, ori localnici, ori plecaţi.
Ne iubim oraşul ca nişte adolescenţi care şi-au pupat prima oară gagica, îi scriem scrisori de amor şi declaraţii de iubire supremă, nu pierdem ocazia, de câte ori pică acea ocazie, să subliniem că „mândru că sunt sibian”, chiar dacă uneori, incă, mai aruncăm ambalajul de la chipsuri pe trotuar.
„Tânăr de la 1191”, „Normal Sibiu”, „City of Culture 2007”, Brukenthal (muzeu, baron, stare de spirit sau boiereală boemă), cafenele sau cârciumi „culturale”, terase, teatru cu festival sau fără, ArtMania, Centrul istoric, Podul Minciunilor, vorba aceea, plin de chestii „unicate”.
Avem munte-munte la Păltinişul cu ozon şi „litoral frumos rânduit” la Ocna Sibiului.
Dacă s-a deschis ceva în premieră pe actualul teritoriu al României, aici s-a deschis. Noi aveam curent electric când alţii suflau în opaiţ, noi aveam tramvai când alţii aveau care cu boi, noi aveam fabrici cu utilaje când alţii ajustau din bardă.
Aici au cântat Liszt şi Brahms, trupa „HIM” şi Connect-R. 😀
Am fost fruntaşi (mai ales la gloanţe trase, morţi şi răniţi), la 1989. Avem catedrale şi spitale.
Şi, să nu uităm, l-am dat pe actualul preşedinte al României, Klaus Werner Iohannis (mie îmi place mai mult Johannis, dar dacă aşa zic toţi, ce să-i faci…)
Şi, de fiecare dată când vreun sondaj ne scoate primii în ceva, când vreo gazetuţă ori blog turistic ne bagă în Top 10 „must see” destinaţii, sărim în sus de bucurie, intrăm într-o stare de extaz de nu mai ştim ce să dăm din tastatură: ba like, ba share, ba inimioare, ba pupicuri, ca să se afle-n cele patru zări că Sibiul e unic, bag samă.
Mai ales când e de bine.
Şi avem impresia „pe bune” că oraşul de pe Cibin se află greşit pe hartă. Că nu e în România, ci prin Germania, ori Austria, ori chiar, de ce nu, Liechtenstein. Suntem aşa de plini de faptul că sibianul e o specie aparte de om, încât tragem flegme la tot ce e nesibian.
Braşovenii ? Nişte moldoveni care vor să reînvie regiunea Stalin in cel mai mare oras modovenesc: Iaşiov !
Clujenii ? Nişte înfumuraţi cu fiţe de capitală a Transilvaniei !
Timişorenii ? Ăăăă, sunt mult prea departe.
Bucureştenii ? Nişte mitici împuţiţi care ne iau banii din taxe şi impozite.
Vâlcenii/Craiovenii/Târgu Jiu-enii ? Olteni care totdeauna vin „să strâce oraşul” şi off,vai,… de ce nu mai e graniţa pe munţi ca să cerem viză oricui ?!
Moldovenii ? A, e în România ? De când ? De ce ?
Cam aşa gândesc mulţi sibieni, public sau în sinea lor. Culmea, chiar şi cei care până mai ieri aveau buletine de Braila, Filiaşi, Băileşti ori Zimnicea. Pentru că Sibiul te vrăjeşte, te ia de cap ca o băutură cu care nu eşti obişnuit. Şi ajungi să te juri pe carne de porc şi pe Tito că aşa oraş nu mai e (posibil) pe Terra.
Când însă apar problemele în aceast Utopia City al României, deja povestea cu „suntem unici” şi „normal, Sibiu”, deja se schimbă. Da frate, Sibiul e teribil de istoric pe centru, dar e riscant să treci pe lângă monumente, să nu-ţi cadă o ţiglă ori un ornament în cap, ori să se prăvale un zid peste tine.
„- Şi ce ! Aşa e şi în alte oraşe ! N-ai fost în Constanţa ?!” Aha. Păi nu era Sibiul unic ?
Vara ai (incă şi doar uneori, ca să fiu corect pană la capat) valuri de milogi pe la terasele din centru.
Când să fii încântat că uite, am mai spart un record, afli că „da ce, numai aici e aşa ? Să vezi cum e în Gara de Nord !”.
Şi tot aşa: dacă te zăpăcesc giratoriile, nu-i bai, că şi la Târgovişte, şi la Vâlcea e la fel.
Dacă o stradă e plină de noroi, afli că şi la Galati e aşa ceva.Mult mai abundent ! Dacă spui că sunt prea multe maşini se va da exemplu Autostrada A2 într-o sâmbătă din iulie.
Dacă trenul merge încet vei afla că în Nepal merge şi mai încet.
Păi cum e ? E sau nu Sibiul unic ?
Aşa-mi pare mie că, atunci când e de bine, ne dăm unici, dar când ne crapă machiajul de pe faţă, mai aruncăm gunoiul şi peste gard, la vecini.
Da, mi-ar plăcea să locuiesc într-un Sibiu unic în România. Se şi poate, tehnic (e şi dovedit in marea majoritate), aşa ceva, dar mai e de muncit şi-s prea mulţi care pun tălpi unui asemenea demers.
Aş vrea să am un Sibiu curat, fără urmă de praf, fără gropi de gunoi otova, fără maidane din demolări, cu toate obiectivele turistice promovate şi nedistruse, cu spaţii verzi si mai multe, cu viaţă culturală reală, nu de panaramă, cu teatre, cinematografe, magazine, cu oameni care să nu-i urască pe alţii doar pentru că-s născuţi în altă parte, cu viaţă de zi şi de noapte permanenta; nu doar in sezonul turistic.
Atunci aş fi şi eu înrolat definitiv în armata celor care îi dau cu „mândru că sunt sibian”.
Până atunci, mulţam, nu.

Cafea De Sibiu